Capitolul I. Evanghelia Începutului

Drumul și cele
38 de familii

Tare demult, când satele se legau între ele doar prin cărări de pământ și credință, bătrânii noștri au simțit că așezării din Vărzăroaia îi lipsea inima. Oamenii aveau case și pământ roditor, dar nu aveau unde să se plângă la necaz și unde să mulțumească la bucurie. Atunci, treizeci și opt de familii din sat s-au strâns la un sfat mare. N-aveau bogății, dar aveau brațe tari și un gând curat. Au aflat că dincolo de culme, în satul vecin Stroești de pe Valea Vâlsanului, oamenii își ridicaseră în anul 1881 o biserică nouă de zid. Vechea lor bisericuță de lemn, cioplită cu barda încă de pe la anul 1800, rămăsese liberă.

Cum lemnul sfințit nu se nimicea niciodată, ai noștri au hotărât să aducă biserica pe bucăți, de departe. În acel an de grație 1888, au descompus-o ca pe un puzzle sacru, au încărcat bârnele grele în care trase de boi și au pornit la drum prin codri. Iar acolo unde pantele dealului erau prea abrupte pentru animale, bărbații au pus umărul și au purtat lăcașul sfânt pe umerii lor. Parcă auzeai atunci cuvântul Scripturii:

„Purtați-vă sarcinile unii altora și veți împlini astfel legea lui Hristos” (Galateni 6, 2).

Așa a început totul, ca o Evanghelie a drumului și a jertfei celor treizeci și opt de familii, care au adus Cerul mai aproape de casele lor.

Capitolul II. Evanghelia Clădirii

Ridicarea din pământ și bârnele cu memorie

Odată ajunși acasă, pe dealul Vărzăroarei, gospodarii satului s-au apucat de clădit pe o temelie nouă. Au potrivit fiecare lemn de stejar după semnele lăsate cu dalta în crestături, îmbinându-le cu grijă în „coadă de rândunică”. Din bârnele acelea groase a răsărit iarăși bisericuța, primind hramurile „Duminica Tuturor Sfinților” și „Sfântul Dimitrie”. Cu binecuvântarea Episcopului Neofit Scriban, biserica a fost sfințită în 1888, redevenind o casă a Domnului. Mirosul de rășină și ceară a umplut ulițele, iar lemnul a început să strângă în el suspinele bunicilor noștri când plecau la războaie, dar și bucuria curată a atâtor prunci botezați. Mai târziu, bătrânii au descoperit la proscomidiar, în altar, numele unor ctitori dintr-un al treilea sat, Costești-Vâlsan, semn că grinzile noastre purtau rugăciunile mai multor comunități înainte de a-și găsi liniștea aici. Ne amintim astfel de pilda Mântuitorului:

„Oricine aude aceste cuvinte ale Mele și le îndeplinește va fi asemănat cu un bărbat înțelept care a clădit casa lui pe stâncă” (Matei 7, 24).

Pe stânca credinței au așezat și ei aceste bârne cu memorie, ca o Evanghelie vie, scrisă în fibra lemnului.

Capitolul III. Evanghelia Înnoirii

Încercările și meșterii care i-au redat chipul

Timpul nu iartă nimic, iar bisericuța noastră de lemn a simțit și ea greutatea anilor, trecând prin strâmtorări și vremuri tulburi. Însă satul nu a lăsat-o niciodată să se stingă. Prin anul 1986, când vremurile erau aspre pentru credință, creștinii din Vărzăroaia, îndemnați de părintele paroh Iosif Căvescu și de epitropi, și-au suflecat iarăși mânecile. Au reparat acoperișul și i-au întărește temelia, salvând-o de la ruină.

Câțiva ani mai târziu, în 1989, meșterul pictor Gheorghe Negru din Retevoiești a venit cu penelul și a mângâiat pereții, îmbrăcând din nou sfinții în haine de sărbătoare, lucrare ce a fost sfințită la data de 3 septembrie 1989 de către P.S. Arhiereu Vicar Calinic Argeșeanul. Prin mâna lor, bisericuța a primit un chip înnoit, amintindu-ne de făgăduința din Scriptură:

„Cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (2 Corinteni 5, 17).

A fost o adevărată Evanghelie a înnoirii, dovadă că atunci când oamenii Îl caută pe Dumnezeu, El le dă putere să răzbească prin orice încercare.

Capitolul IV. Evanghelia Împlinirii

Prezentul și Hramul de duminică

Astăzi, structura de lemn a bisericii aduse din Stroești este cel mai vechi vestigiu viu pe care îl poți atinge, la propriu, cu mâna în satul nostru. Faptul că acele lemne au supraviețuit mai bine de două secole, de la 1800 și până în zilele noastre, este o mărturie vie a rezistenței culturii noastre argeșene. Dar zidurile de lemn ar fi reci fără sufletul oamenilor.

Astăzi, cel care poartă mai departe această făclie a credinței este Părintele Paroh Gheorghe Nițulescu. Sfinția sa s-a îngrijit cu timp și fără timp de casa Domnului, făcând mari lucrări de înfrumusețare și consolidare. Cea mai de preț podoabă adusă în dar bisericii este noua catapeteasmă, sculptată manual în lemn, o adevărată broderie sacră care continuă meșteșugul bătrânilor noștri și înnobilează altarul.

Când clopotul bate duminica, ecoul lui îi cheamă acasă pe toți: și pe cei rămași la vatră, dar și pe copiii plecați prin străinătate. Atunci când prăznuim Duminica Tuturor Sfinților, ne strângem în curtea ei, primind binecuvântarea hramului, privim la biserica cea călătoare care „și-a găsit locul” în satul nostru și simțim adevărul cuvintelor:

„Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20).

Aceasta este Evanghelia împlinirii noastre ca sat: sub păstorirea părintelui Gheorghe Nițulescu, cu binecuvântarea Arhipăstorului nostru Calinic al Argeșului și sub ocrotirea sfinților, atâta timp cât biserica rămâne vie, și satul nostru va avea un viitor și o rădăcină din care să crească.