Satul Vărzăroaia recunoscător eroilor săi

S-au înălțat la cer ca sfinții
Cu fața, bravi spre răsărit
Ei n-au pierdut harul ființii
Ei tot trăiesc, ei n-au murit

Războiul de Independență (1877-1878)

  1. Mălușanu Șerban – Soldat / Reg. 1 artilerie

Primul Război Mondial (1916-1918)

  1. Marcu Gh. Ion – Sergent
  2. Cismaru Gh. Constantin – Soldat
  3. Damaschin D. Nicolaie – Soldat
  4. Ghilencea M. Moise – Soldat
  5. Grăjdan N. Ion – Soldat
  6. Marcu I. Gheorghe – Soldat
  7. Necula I. Ion – Soldat
  8. Nițu Gh. Ion – Soldat
  9. Pătru Gh. Ion – Soldat
  10. Stoica I. Nicolaie

Al Doilea Război Mondial (1941-1945)

  1. Milea I. Nicolaie – Caporal
  2. Bănicescu N. Nicolaie – Soldat
  3. Cândea I. Nicolaie – Soldat
  4. Fianu P. Eugen – Soldat
  5. Ghilencea I. Constantin – Soldat
  6. Ghilencea N. Ion – Soldat
  7. Nițu N. Ion – Soldat
  8. Stoica Gr. Vasile – Soldat
  9. Țăroiu N. Ion – Soldat
  10. Niculaie I. Vasile – Soldat
  11. Ghilencea N. Vasile – Soldat
  12. Bădican V. Vasile – Soldat

În fiecare sat al României există locuri unde timpul pare să se oprească. În Vârzăroaia, acest loc este monumentul eroilor, unde sunt înscrise numele celor care au plecat la război și nu s-au mai întors niciodată acasă.

Ei au fost oameni simpli: țărani, fii, soți, frați și părinți. Au muncit pământul de pe malurile Râului Doamnei, au crescut animale, au ridicat gospodării și au visat la o viață liniștită. Însă istoria le-a cerut mai mult. Le-a cerut însăși viața.

Primul dintre ei, soldatul Șerban Mălușanu, din Regimentul 1 Artilerie, și-a dat viața în Războiul de Independență din 1877–1878, atunci când România și-a câștigat dreptul de a fi un stat liber și suveran. Jertfa sa a deschis drumul generațiilor următoare.

În anii grei ai Primului Război Mondial, alți fii ai satului au pornit spre fronturile de la Argeș, Olt, Prahova, Mărăști, Mărășești și Oituz. Mulți dintre ei nu au mai văzut niciodată dealurile și casele Vârzăroaiei. Sergentul Ion Gheorghe Marcu și camarazii săi au căzut pentru idealul unei Românii unite, pentru ca generațiile viitoare să trăiască într-o țară întreagă și liberă. În acei ani, județul Argeș a dat mii de eroi, iar luptele din Muscel au rămas printre cele mai grele din război.

Nici Al Doilea Război Mondial nu a ocolit satul. Din nou, tineri din Vârzăroaia au îmbrăcat uniforma și au plecat spre răsărit și apoi spre apus, pe fronturi îndepărtate, de la Don până în Cehoslovacia. Unii au căzut departe de casă, fără mormânt cunoscut, având drept cruce doar amintirea păstrată de familie și de comunitate.

Astăzi, privind numele înscrise pe monument, observăm ceva care impresionează profund: multe nume se repetă. Marcu, Ghilencea, Nițu, Stoica, Nicolaie. Nu sunt simple coincidențe. Sunt familii întregi care au dat țării unul sau mai mulți fii. Fiecare nume reprezintă o casă rămasă în tăcere, o mamă care a așteptat în zadar, o soție care nu și-a mai văzut bărbatul și copii care au crescut fără tată.

Eroii din Vârzăroaia nu au lăsat în urmă monumente mari sau pagini de istorie scrise despre ei. Au lăsat ceva mai important: exemplul datoriei împlinite până la capăt. Ei au făcut parte din acea generație de români care a pus binele țării mai presus de propria viață.

De aceea, numele lor nu trebuie privite ca niște simple inscripții pe piatră. Fiecare nume este o poveste neterminată. Fiecare nume este o viață sacrificată pentru ca noi să putem trăi în pace.

Satul Vârzăroaia îi pomenește cu recunoștință, iar timpul nu le poate șterge amintirea. Așa cum stă scris pe monumentul lor, ei nu au murit cu adevărat. Trăiesc prin memoria satului, prin urmașii lor și prin România pentru care și-au dat viața.

Veșnică pomenire eroilor din Vărzăroaia!

Cinste și recunoștință celor care au pus patria mai presus de propria viață!